Fotografie post: Heilbronn 1945 | Înregistrarea forțelor armate ale SUA | Scanat de Uwe Jacobi
Când federaliștii europeni s-au reunit după aproximativ 17 ani de separare, timp în care au încercat să unească Europa fie ca „Mișcare supranațională a federaliștilor europeni” (sMEF), fie ca „Aktion Europäischer Federalisten” (AEF) într-o singură asociație în 1973, au căzut de acord asupra a trei părinți fondatori ai ideii federale și a nouă documente fundamentale.
Mai puțin cunoscut este faptul că în acea zi au schimbat și numele organizației la nivel european din „Uniunea Europeană a Federaliștilor” (UEF în franceză) în denumirea organizației „Uniunea Federaliștilor Europeni” (încă aceeași abreviere, dar acum valabilă pentru toate limbile).
Apropo, „Tinerii Federaliști Europeni” (JEF în germană) s-au reunit în 1972, motiv pentru care probabil păstrează această dată ca data propriei înființări, care, însă, a avut loc de fapt pe 28.th din mai 1949 la Sankt Goar, Germania („Juventus”).
Congresul de reunificare din 13 aprilieth la 15th 1973 la Bruxelles, care s-a întâlnit sub motto-ul „Federaliștii europeni uniți luptă pentru democrația europeană”, a stabilit că federaliștii europeni sunt inspirați de Immanuel Kant, Alexander Hamilton și Pierre Joseph Proudhon, și a enumerat deja documentele fundamentale comune prezentate în acest articol în preambulul noilor statute.
Faptul că Immanuel Kant și Alexander Hamilton sunt lideri ai gândirii federaliste este și astăzi de necontestat. În 1795, primul a pus bazele cu proiectul său filozofic pentru pacea perpetuă pentru toți federaliștii. Alexander Hamilton, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii și autor a 51 din cele 85 de articole din Federalist Papers (1788), a pus în esență bazele democrației moderne, reprezentative. Pierre Joseph Proudhon este enumerat ca al treilea deoarece este considerat a fi sursa ideii de comunalism (probabil mai bine cunoscut sub numele de federalism integral), care încă din 1947 au fost văzute de majoritatea drept viziunea federalismului pentru care ar trebui de fapt luptat. Proudhon este și astăzi cunoscut în general pentru afirmația sa provocatoare „Proprietatea este furt”, care provine din lucrarea sa „Qu'est ce que la propriété? Cercetarea noastră cu privire la principiul drepturilor dumneavoastră și al guvernului dumneavoastră.” (1840).
Cele nouă fundamente ale federalismului numite de federaliștii europeni sunt liniile directoare ale „Uniunii Federale” (1939); „Principii directoare pentru o nouă Europă” al Uniunii Europa Elveția (februarie 1940); „Manifestul Ventotenei” (iulie 1941); „Declarații de la Geneva” a rezistenței europene (mai 1944); „Programul Hertenstein” (septembrie 1946); „Declarația” a primului Congres UEF de la Montreux (august 1947); „Rezoluție politică” a primului Congres al EUROPA-UNIUNEA Germania (mai 1949); „Carta federală„ adoptat de cel de-al doilea Congres UEF de la Montreux (aprilie 1964); și istoricul”Declarația de principii” adoptat la Congresul de la Nancy al sMEF în aprilie 1972.
Între timp, au trecut câțiva ani, iar eu personal consider demne de remarcat și la fel de importante următoarele documente: „Declarația politică” de la Congresul de Unire al UEF, care a fost stipulată la 15 aprilie.th 1973; UNIUNEA EUROPEI Germania „Douăsprezece teze pentru Europa” (14 aprilieth 1964); „Programul Kiel pentru Europa” al EUROPA-UNION (27 iunieth 1978); este"Carta identității europene” (28 octombrieth 1995); si "Carta Drepturilor Fundamentale” a Uniunii Europene în sine (1 decembriest 2009).
Cu aceste 14 documente enumerate aici, avem o imagine de ansamblu cuprinzătoare nu numai asupra federalismului european, ci și asupra federalismului în ansamblu. Această distincție se face din moment ce federaliștii mondiali se deosebesc de federaliștii europeni doar prin aceea că federaliștii mondiali au dorit să realizeze o uniune mondială printr-un parlament mondial deja în 1947 (constituționaliști), în timp ce federaliștii europeni au decis în 1947 să creeze mai întâi o uniune liberă. Europa, incluzând apoi restul Europei, care ar fi funcționat apoi ca un model pentru alte regiuni ale lumii și o uniune mondială ulterioară. Veți găsi toate aceste documente online ca anexe la cartea „Europa este pentru toți!” (2020)
Încă de la început, federaliștii europeni s-au diferențiat în două componente: constituționaliști și funcționaliști. Primul dorea să creeze statul federal european printr-un Parlament European – Altiero Spinelli abordare — în timp ce acesta din urmă a promovat creșterea împreună a statelor membre prin instituții comune – Jean Monnet abordare. Împărțirea menționată mai sus în două organizații federaliste a avut loc de la intrarea în vigoare a Comunității Economice Europene și reflectă diferența dintre aceste viziuni politice: federaliștii italieni au ales metoda constituțională de acțiune, în timp ce federaliștii germani și olandezi au ales funcționalismul.
Comunismul, care a condus la cea mai profundă schimbare a structurilor europene, a apărut, cel puțin în opinia mea, din curentele Ordinului Nouveau (Franța) și din acceptarea principiului creștin al subsidiarității și, astfel, și astăzi oferă singura soluție federală durabilă. pentru societățile prezente și viitoare, de care majoritatea federalistului european era deja convinsă în 1947.
Prin urmare, constituționaliștii și funcționaliștii ar trebui să se considere încă în totalitate comunaliști. Pentru a susține această părere, recomand cu căldură Michael Wolffsohncartea lui „Towards World Peace – A Political Draft” (2015).
Cea mai mare provocare la adresa ideii comunaliste este pe scurt următoarea: cei care s-au acomodat în structurile actuale și în mare parte învechite sunt împotriva unei restructurări federale de jos în sus, începând de la municipalități, prin regiuni până la un stat federal. Astfel, de la început, împreună cu naționaliștii și centraliștii, ei au pus o frână oricărei dezvoltări federale ulterioare și au contribuit la asigurarea ca Statele Unite ale Europei, precum și o viitoare uniune mondială - care echivalează cu pacea veșnică. - rămâne un vis pentru mulți.
Mai mult, aș dori să subliniez că ideea europeană nu este absolut compatibilă cu ideea pan-europeană și, prin urmare, federaliștii europeni nu sunt, fără îndoială, „europeni de superstat”, care sunt încă naționaliști (Kemal Dervis oarecum rebrandă pan-europenii ca atare într-un discurs la Stuttgart în 2005). Modelul instituțional promovat de „europenii superstatali” este, în opinia mea, „naționalismul european”. De fapt, caracterul distinctiv al „naționalismului european” este extinderea modelului modelului centralizat și indivizibil al statului-națiune la nivel european, cu alte cuvinte, un stat-națiune european. Întrucât federaliștii europeni nu sunt doar convinși de uniunea mondială, care este clar menționat în motto-ul UEF: „O Europă unită într-o lume unită”, ci și într-o abordare pur federalistă manifestată în motto-ul Uniunii Europene: „Uniți în Diversitate".
Andrew Duff susține în cartea sa „On Governing Europe – A Federal Experiment” (2018) că federaliștii europeni sunt cei mai puternici în acele țări care au manifestat o rezistență esențială în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, ideea europeană nu are deloc fundament în Regatul Unit; relictele Uniunii Federale acţionează ca excepţie. Și de aceea britanicii sunt în favoarea unei confederații europene. În timp ce în Franța fostul regim de la Vichy este încă influent, făcând să dispară spiritul UEF și păstrând ideea unei „Europe a patriilor” la fel de favorabilă. Acest lucru explică, de asemenea, de ce spiritul UEF este mai ales vizibil și activ în Italia.
Dar de ce nu în Germania? Acest lucru este cauzat de defectul de naștere al UEF care s-a concretizat prin faptul că UEF a forțat membrii UEF din Germania 1947 să fuzioneze cu nefederaliștii și „europenii de superstate” pentru a deveni o secțiune UEF acceptată cu numele propriu EUROPA-UNION Germania, care sa întâmplat în cele din urmă pe 20 noiembrieth 1947. Reprezentantul UEF pentru Germania, Ernst von Schenk, semnalase în repetate rânduri înainte că doar o singură organizație comună germană ar putea deveni o secție UEF.
În zilele noastre, mulți presupun că acest lucru a făcut ca EUROPA-UNIUNEA să devină cea mai mare secțiune UEF, dar numărul membrilor arată diferit. De-a lungul tuturor anilor, aceste cifre au rămas aceleași ca înainte de fuziunea forțată. Doar pe consiliile organizatorice ale EUROPA-UNIUNEI „europenii superstatali” otrăvesc încet, dar constant spiritul UEF din Germania, susținut interesant de unii federaliști austrieci, unde ideea paneuropeană a fost creată în 1923.
De aceea, chiar și membrii consiliului de administrație ai EUROPA-UNION încearcă să ștergă, de exemplu, „Cele douăsprezece teze pentru Europa” (1964), să respingă o apartenență prevăzută inițial la EUROPA-UNION la Mișcarea Federalistă Mondială (WFM) sau chiar respinge noile decizii UEF, cum ar fi promovarea listelor transnaționale.
Și mai rău, în toată Europa, „europenii de superstate” își închid rândurile în și în afara UEF, folosind nu numai rețeaua Mișcării Europene pentru a promova superstatul european - unii l-ar putea chiar numi Reich IV. Ca „Menetekel” poți lua „intronizarea” ultimului președinte al Comisiei Europene sau reticența de a implica parlamentele și societatea civilă în decizii vitale despre viitorul Europei.
Pe de altă parte, UEF – și aceasta la aproximativ 50 de ani de la reunificare și la aproximativ 75 de ani de la înființare – este încă formată din confederaliști, „europeni superstatali”, federaliști mondiali și europeni și discută despre procedurile interne. Cel mai comun dintre toate este doar faptul că originea UEF nu este cunoscută de majoritatea membrilor săi și nici documentele fondatoare nu sunt.
Sunt convins că această cunoaștere ar ușura nu numai comunicarea internă a UEF, ci și popularitatea și acceptarea în cadrul societăților noastre europene, în care UEF ar trebui să devină principalul actor și mediator pentru echilibrul intereselor în cadrul societăților europene, insistând în același timp puternic asupra realizarea ideii europene. Ideea europeană este singura modalitate de a crea Statele Unite ale Europei – și pacea mondială de durată!
Am făcut această postare pe 2 ianuarie 2021 pentru Dezbatere federalistă scris acolo unde a apărut în primul număr din martie 2021.
Postarea se bazează pe o intrare de blog pe care am publicat-o pe 4 iunie 2020 sub titlul „Nouă plus cinci' publicat pe blogul meu și pe care Luis Levi, redactor al Dezbaterii federaliste.
„Cunoașterea istoriei, implicarea în ea și contemplarea ei nu este diferită de a te uita la tine într-o oglindă frumoasă și lustruită sau la altcineva care stă în fața ei. Istoria nu este altceva decât recunoașterea în ea a vieților, plimbărilor și acțiunilor oamenilor care au trăit cu mult înaintea noastră. Mulți oameni nu gândesc mai departe decât se referă la sine și viața lui, continuă ca niște vite nerezonabile care trăiesc și pe cont propriu. Dar lucrurile din trecut ne amintesc și ne îndeamnă pe toți să privim la oamenii care au trăit ca strămoșii noștri în urmă cu mulți ani, să le observăm faptele și să le ținem seama de lucrările lor. Da, a cunoaște istoria nu este altceva decât a cunoaște cum funcționează lumea.”
Franciscus Lubecus, „Cronica și Analele orașului lăudabil Göttingen” (1570 - 1595)
