Fotografie post: imigranti | © Ajdin Kamber, Shutterstock
Jean-Jacques Rousseau a scris o carte despre educație care merită citită și astăzi în 1762, și anume „Émile sau de l'education„. Viitorul cetățean al unei țări ar trebui să cunoască deja diferite companii în tinerețe pentru a decide în cele din urmă singur cu ce firmă își încheie contractul și apoi ca cetățean al acestei țări să-și îndeplinească și obligațiile.
Este, așadar, de la bun început de la sine înțeles că există și o relație contractuală firească între statul respectiv și fiecare cetățean care depășește o simplă relație de cetățenie, care trebuie respectată de ambele părți pentru a putea în cele din urmă să păstreze această legătură, care este rodnic pentru ambele părți, viu .
Istoria a arătat că întotdeauna există firme care încetează din proprie inițiativă relația contractuală dintre stat și cetățean; regimurile totalitare, inclusiv cele ale socialismului real, pot servi drept exemple bune aici.
Dar există și rezilierea contractelor din partea cetățenilor, care în cel mai bun caz duce la emigrarea cetățenilor în cauză - în prezent mai ales din dictaturi sau țări islamice. Priviți negativ, ei intră într-un fel de „migrație internă” și formează adesea un strat al celor disprețuiți din punct de vedere social, care astăzi este denumit societate paralelă.
În acest fel, oamenii care nu pot fi fericiți în țările lor de origine sau care nu au mijloace de existență acolo vor încerca în continuare să se stabilească în alte societăți.
Cerința de bază ar trebui să fie ca potențialul nou cetățean să fie dispus nu doar să „semneze” contractul social al noii sale patrii, ci și să-l îndeplinească.
De asemenea, este de remarcat faptul că societatea noastră actuală, care de mult timp nu s-a putut reproduce, este absolut dependentă de noii cetățeni.
Ne place să susținem că nu suntem doar „țara poeților și gânditorilor”, ci și o societate deschisă și high-tech.
Ar trebui să manifestăm această imagine de sine, care, evident, nu este în întregime împărtășită de cei din afară, într-o lege a imigrației corespunzătoare și, de asemenea, de mult așteptată, ca într-un preambul, astfel încât potențialii imigranți să știe din timp în ce societate intră și care contract au cu ei completează alte părţi ale populaţiei.
În plus, este de asemenea important să se formuleze cerințe minime pe care un nou cetățean trebuie să le îndeplinească înainte de a putea chiar să imigreze în Uniunea noastră sau în țara noastră. Pe lângă aceste cerințe minime, trebuie definite și alte obiective pe care un nou cetățean trebuie să le atingă într-o anumită perioadă de timp. Are sens aici să se stabilească în mod explicit aceste obiective pentru toate celelalte persoane care trăiesc în țara noastră și să le pună în aplicare prin măsuri inițiate de stat; învățarea pe tot parcursul vieții ar putea fi unul dintre aceste obiective.
Pe scurt, avem nevoie de o identitate corporativă – un model pe care toată lumea să-l poată folosi pentru a se alinia și a se găsește.
Dacă nu creăm curând acest model comun și dacă nici măcar nu putem fi de acord asupra ideii europene sau a societății deschise, se vor dezvolta împreună cu noi și alte societăți paralele care au un singur lucru în comun, și anume că toate obțin picură dintr-unul și același — de mult copleșit — stat agățat. Și asta se va sfârși inevitabil într-un război civil sau mic; există o mulțime de exemple actuale.
„Avem nevoie de cei care ne folosesc și nu de cei care profită de noi. Acesta ar trebui să fie motto-ul nostru pentru politica de imigrație.”
Hans-Peter Friedrich, Leipziger Volkszeitung (15 mai 2011)
[Dar asta se aplică exact celor născuți aici!]
